Se face că peste şapte mări, rezultate din topirea zăpezilor nordice, şi peste şapte federaţii postbelice se găsea o ţară mică pe o insulă şi mai mică unde locuiau câţiva nefericiţi urmaşi ai unui echipaj de marinari naufragiaţi acum două secole.
Comunitatea pe care ei o alcătuiau era una specială. Datorită încuscririlor incestuase rezultate din lipsa alternativelor la care îi condamna insula, indivizii apăruţi erau din ce în ce mai puri – în măsura în care această puritate însemna o albeaţă surdă a minţii. Mântuirea lor era aproape, lucru vădit de nepăsarea cu care îşi tratau corpul. Pectorali dezveliţi la femei, inghinal opulent afişat la adami. Totul demonstra incontestabila reversibilitate a Căderii omului în păcat fără a mai fi nevoie de implicarea Providenţei ci doar de câteva generaţii de încrucişări genetice nefericite.
Echilibrul basmelor impune ca în contragreutatea acestor crai ai inocenţei să se găsească zmeii, element de care nu mă pot dezice. Aşa că din umbra pădurii tropicale care se găsea în zona centrală a insulei se puteau vedea seară de seară nişte ochii mari şi holbaţi ai căror pupile verzi aduceau aminte de nişte linii şerpuite, în forma literei Satan, străpunse de două axe paralele de sus în jos. Două axe! Ereticii! Era privirea de care inocenţii se temeau cel mai mult.
Apusul era cel mai dureros moment pentru ei. La stânga lor cobora fatidic astrul iar din dreapta se ivea noaptea învăluită în pucioasa respiraţiei zmeilor. Şi cum mai urlau, bieţii de ei, din gurile lor putrezite de scorbut atunci când vedeau norul negru ridicându-se de-asupra pădurii. Urlau ca să acopere sunetul acela monoton, ca al unor pistoane uriaşe nelubrifiate pe care râsul minotaurilor îl făceau din spatele trunchiurilor copacilor. Când mă coboram pe vârful vulcanului, seara, în vis, şi îi auzeam acompaniaţi de valurile mării care plescăiau monoton nisipul plajei mă simţeam mereu puţin păcătos din cauza plăcerii pe care mi-o dădeau ei văzându-le, vai!, inocenta neputinţă. Mă împingea o puternică dorinţă să îi zdrobesc din înălţimea mea între degetul mare şi indexul mâini drepte. Lucru pe care nu l-am făcut însă niciodată. Cred că din lehamite. Dar orişicum!
Sentimentul acesta al neputinţei şi al fricii pe care ei îl simţeau de fiecare dată când intuiau inevitabilul moment heliofag al mării a durat mult, însă ca orice alt lucru din lume, şi-a găsit şi el sfârşitul. Mai precis, odată cu naşterea unui preafericit prunc dintr-o fecioară nupreacurată, cu părul încâlcit şi privirea injectată. S-a născut şi a crescut într-un an câţi alţii în zece [ ajutat de subvenţiile primite de la organele guvernamentale statale şi suprastatale, n.r., să fie cu pardon. ] şi a hotărât într-o bună zi, evident, cu voia generală a fraţilor şi, neapărat, a surorilor din preajmă, să meargă şi să termine odată şi pentru totdeauna cu satanicii şi defrişatorii minotauri [ cum încă nu am apucat să vă povestesc, am să o fac acum: după fiecare noapte trăită în spaimă sub privegherea infernalilor, dimineaţa îi întâmpina cu câte un palmier doborât şi confiscat. Este de la sine înţeles că nimeni nu aveau curajul să urmărească linia lăsată de buşteanul târât pe nisipul plajei care ocolea pădurea în direcţia care mergea către miazănoaptea insulei ]. Unelte nu aveau iar ca armă nu se puteau sluji decât de limbă şi de o tolbă plină de invective neanderthaliene. Dar asta nu i-a descurajat.
Sub oblăduirea lui Verde-Împărat au mărşăluit într-o bună zi până la liziera pădurii.
ŞI-ATÂT! S-au oprit acolo pentru că au înţeles că orice alt pas pe drumul acesta necesita un sacrificiu care nu se justifica. Aşa că s-au limitat la aspectul estetic al protestului şi au pus bazele unui festival muzical, făcând în cele din urmă un pact cu minotaurii. Live and let live. Ei aveau nevoie de privirea lor şerpuitoare, înfiptă pe cele două axe ale erezieeei!, iar minotaurilor începu să le placă gângurelile ieşite din gurile ciuruite de scorbut.
Continuă lectura →