Arhive lunare: Decembrie 2009

Schwarzmann cu S. de la Sisif

Mă găsesc pentru a nu ştiu câta oară în vârful dealului. Urăsc ipostaza asta. Mâinile amândouă îmi stau întinse către valea din care am urcat. Oscilez între a încerca zadarnic să mă prind de bolovanul care a luat-o la vale cu atâta repeziciune şi a-l acoperi vederii pentru a trece peste ruşinea acestei veşnice torturi. Măcar până când va fi să îi aud cea din urmă izbitură. Atunci, respectând sentinţa de condamnare a zeilor, va trebui să părăsesc înaltul pentru a reîncepe urcarea.

„Cred că vreau” să îl arunc în prăpastie. Nu de alta dar bolovanul cândva sferic şi abstract capătă forme tot mai pronunţate la fiecare cădere. Mi-ar părea rău să constat la una dintre scoborârile mele nefericite că sfera de granit s-a preschimbat într-un idol. Idolul lui Eros şi al Afroditei.

Piară!

Şi acum, să dăm ascultare corului de îngeri mai mult sau mai puţin decăzuţi care înduioşaţi de soarta mea cruntă binevoiesc să îmi cânte mereu de pe coama muntelui cântece de calm şi împăcare. Vă urăsc cu toată dragostea, decăzuţilor! Continuă lectura

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria Schwarzmann Skinski

Paradoxul progresismului ecologist

Sau despre cum geocentrismul ptolemeic reînvie în detrimentul heliocentrismului copernician în scripturile postmodernului.

Miopia raţiunii omului post-1968 mi-e întrucâtva dragă pentru că îl pune pe acesta în cele mai ridicole ipostaze de care el este, evident, inconştient. Este un lucru ştiut că întreaga dogmă a postmodernităţii se bazează pe negarea tradiţiei şi a instituţiilor cele mai definitorii pentru tradiţie. Între ele se remarcă în mod special Biserica care a fost condamnată în repetate rânduri pentru tratamentul ei ipocrit, violent şi antiumanitar din trecut. Una dintre cele mai comune anecdote anticlericale are în prim plan condamnarea nejustificată a lui Galileo Galilei de către Inchiziţie, care l-a găsit pe acesta vinovat de susţinerea unei teze „false şi contrare Scripturii”. Această teză consta în reafirmarea spuselor lui Copernic privind transferarea statului de pivot universal de la Pământ către Soare, alterând considerabil concepţia cosmologică a vremii. Să vă lămuresc de ce am apelat acum tocmai la acest fragment din istoria europeană şi nu la altul, de vreme ce desaga postmodernilor nu e deloc săracă atunci când vine vorba de a evidenţia greşelile trecutului. Pentru că istoria se repetă în chipul cel mai asemănător astăzi, inclusiv la nivelul tezelor „antiscripturale”. Pe de o parte şade soborul isteric al infailibilei Biserici a Mamei Gaia care insistă numai asupra păcătoşeniei inerente omului ca factor de influenţă în procesul de degradare al naturii iar pe de altă parte se găsesc aceşti Galilei contemporani care au îndrăznit să se elibereze din fatalul dans centrifug şi antropocentric al clericilor verzi şi să spun că e naiv să susţii că vina este a omului şi doar a lui într-un sistem precum e cel Solar [vezi aici] şi, chiar mai departe de atât, Calea Lactee:

The Milky Way is a spiral galaxy with arms,” Shaviv continues. „We traverse one of these arms every 145 million years. If the sun’s cyclical changes translate into a shift of one degree on earth, then the changes when we traverse such an arm, close to supernovae, will be on the order of 10 degrees, which is a huge amount. When you look at the geological record of the earth, you see that in the past 100 million years, there were periods with ice at the Poles and periods without ice. I demonstrated in the article that the Ice Ages correlate chronologically with our traversing the arms of the Milky Way. In other words, every 145 million years there is an Ice Age. The conclusion is that cosmic rays affect the earth’s temperature on long time-scales, too.” – paragraf citat din acest articol.

Se înţelege însă că Biserica Mamei Gaia nu consideră aceste învăţături ca fiind congruente cu canonul scriptural, motiv pentru care nu le veţi auzi niciodată predicate în catedralele O.N.U. sau în arhiepiscopiile G20. Dimpotrivă, vor fi condamnate ca eretice, iresponsabile şi oarbe faţă de adevăr. Care este adevărul? Acela că omul este vinovat pentru toate relele lumii şi doar harul divin izvorât din semizeii aleşi în fruntea structurilor suprastatale ne pot mântui de propria noastră pierzanie. Prin suprataxarea industriei, această podoabă pe fruntea oricărei comunităţi, prin impunerea unor cerinţe ridicole statelor emergente şi statelor subdezvoltate prin care să se asigure încastrarea veşnică a acestora într-o mizerie şi sărăcie continuă şi… aşa mai departe!

Înţelegeţi deci de ce l-am numit, pe bună dreptate, paradox. Pentru că progresiştii, care, aşa cum doi plus doi face patru, sunt mereu şi ecologişti [şi antiimperialişti, şi feminişti, şi anticlericali] au căzut în cea mai sublimă capcană pe care le-a întins-o istoria. Au devenit ceea ce au urât cel mai mult: un monument al iraţionalităţii care, însă, spre deosebire de Biserică, nu îşi mai găseşte sprijinul pe o Raţiune Divină. Ci pe nimic. Întregul edificiu e sprijinit pe Nimic şi stă să cadă.

Eu unul aştept cu nerăbdare momentul imploziei. Până atunci, numai de bine.

Continuă lectura

12 comentarii

Din categoria Schwarzmann Skinski

Verde-Împărat

Se face că peste şapte mări, rezultate din topirea zăpezilor nordice, şi peste şapte federaţii postbelice se găsea o ţară mică pe o insulă şi mai mică unde locuiau câţiva nefericiţi urmaşi ai unui echipaj de marinari naufragiaţi acum două secole.

Comunitatea pe care ei o alcătuiau era una specială. Datorită încuscririlor incestuase rezultate din lipsa alternativelor la care îi condamna insula, indivizii apăruţi erau din ce în ce mai puri – în măsura în care această puritate însemna o albeaţă surdă a minţii. Mântuirea lor era aproape, lucru vădit de nepăsarea cu care îşi tratau corpul. Pectorali dezveliţi la femei, inghinal opulent afişat la adami. Totul demonstra incontestabila reversibilitate a Căderii omului în păcat fără a mai fi nevoie de implicarea Providenţei ci doar de câteva generaţii de încrucişări genetice nefericite.

Echilibrul basmelor impune ca în contragreutatea acestor crai ai inocenţei să se găsească zmeii, element de care nu mă pot dezice. Aşa că din umbra pădurii tropicale care se găsea în zona centrală a insulei se puteau vedea seară de seară nişte ochii mari şi holbaţi ai căror pupile verzi aduceau aminte de nişte linii şerpuite, în forma literei Satan, străpunse de două axe paralele de sus în jos. Două axe! Ereticii! Era privirea de care inocenţii se temeau cel mai mult.

Apusul era cel mai dureros moment pentru ei. La stânga lor cobora fatidic astrul iar din dreapta se ivea noaptea învăluită în pucioasa respiraţiei zmeilor. Şi cum mai urlau, bieţii de ei, din gurile lor putrezite de scorbut atunci când vedeau norul negru ridicându-se de-asupra pădurii. Urlau ca să acopere sunetul acela monoton, ca al unor pistoane uriaşe nelubrifiate pe care râsul minotaurilor îl făceau din spatele trunchiurilor copacilor. Când mă coboram pe vârful vulcanului, seara, în vis, şi îi auzeam acompaniaţi de valurile mării care plescăiau monoton nisipul plajei mă simţeam mereu puţin păcătos din cauza plăcerii pe care mi-o dădeau ei văzându-le, vai!, inocenta neputinţă. Mă împingea o puternică dorinţă să îi zdrobesc din înălţimea mea între degetul mare şi indexul mâini drepte. Lucru pe care nu l-am făcut însă niciodată. Cred că din lehamite. Dar orişicum!

Sentimentul acesta al neputinţei şi al fricii pe care ei îl simţeau de fiecare dată când intuiau inevitabilul moment heliofag al mării a durat mult, însă ca orice alt lucru din lume, şi-a găsit şi el sfârşitul. Mai precis, odată cu naşterea unui preafericit prunc dintr-o fecioară nupreacurată, cu părul încâlcit şi privirea injectată. S-a născut şi a crescut într-un an câţi alţii în zece [ ajutat de subvenţiile primite de la organele guvernamentale statale şi suprastatale, n.r., să fie cu pardon. ] şi a hotărât într-o bună zi, evident, cu voia generală a fraţilor şi, neapărat, a surorilor din preajmă, să meargă şi să termine odată şi pentru totdeauna cu satanicii şi defrişatorii minotauri [ cum încă nu am apucat să vă povestesc, am să o fac acum: după fiecare noapte trăită în spaimă sub privegherea infernalilor, dimineaţa îi întâmpina cu câte un palmier doborât şi confiscat. Este de la sine înţeles că nimeni nu aveau curajul să urmărească linia lăsată de buşteanul târât pe nisipul plajei care ocolea pădurea în direcţia care mergea către miazănoaptea insulei ]. Unelte nu aveau iar ca armă nu se puteau sluji decât de limbă şi de o tolbă plină de invective neanderthaliene. Dar asta nu i-a descurajat.

Sub oblăduirea lui Verde-Împărat au mărşăluit într-o bună zi până la liziera pădurii.

ŞI-ATÂT! S-au oprit acolo pentru că au înţeles că orice alt pas pe drumul acesta necesita un sacrificiu care nu se justifica. Aşa că s-au limitat la aspectul estetic al protestului şi au pus bazele unui festival muzical, făcând în cele din urmă un pact cu minotaurii. Live and let live. Ei aveau nevoie de privirea lor şerpuitoare, înfiptă pe cele două axe ale erezieeei!, iar minotaurilor începu să le placă gângurelile ieşite din gurile ciuruite de scorbut.

Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Schwarzmann Skinski

A-A-A!

„Mărirea celui ce-i izvor mişcării,

pătrunde-n Univers şi străluceşte

mai tare-n miez, mai slab în geana zării.”

Dante, Divina Comedie, Paradisul – Cântul I

M-am îndrăgostit de piesajul acesta.

4 comentarii

Din categoria Schwarzmann Skinski