Aprilie, 19

Nimbul meu s-a transformat de câteva zile într-o aglomeraţie de gaze toxice cu noroi pe post de contur. Simt cum muşchii gâtului mi se contractă, lăsând să curgă în sublimă tortură doar din când în când câte un pârâiaş de aer pe acolo.

Iubirea vine ţinându-se cu Moartea de mână înaintea omului. Mă uit la cea dintâi cu toată puterea fiinţei mele şi năzuiesc să nu o mai scap din privire niciodată dar mă simt privit de cea din urmă cu aceaşi pasiune. Priviri negre, găunoase, cu sclipiri de tandreţe îngerească care nasc sudori reci pe spatele celui asupra căruia ele se opresc.

Tocmai de aceea omul îndrăgostit se hrăneşte din substanţa celuilalt întotdeauna ca şi când clipa prezentului ar fi ultimul său moment de existenţă terestră – mânat de incredibila dorinţă a unei simbioze care să se perpetueze la infinit. Pentru că el ştie că Moartea e mereu aproape, de aceea se naşte în el această pornire aproape lacomă a asimilării reciproce. Eu ştiu că Moartea e mereu aproape atunci când şi Iubirea e. Iar când nu e Iubire, nu e nici Moarte. Ci eşti uitat de Creaţie într-un cotlon întunecat, putrezind cât încă ai suflare şi trecând în nefiinţă fără a fi ştiut vreodată ce înseamnă a fiinţa.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Orfeu îmi şopteşte, Schwarzmann Skinski

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s