Când eram mic exista o anumită Mariana, fetiţă de cartier, cu probleme sentimentale de nivel înalt ce mă priveau direct - se spune din auzite ca era fatal indragostită. Mirarea extraordinară din partea mea, puşti de 8 ani la vremea aia, a fost că o fatuţă frumuşică de clasa a 7a mă “iubeşte”.

În orice caz, suspiciunile mele s-au năruit imediat ce am zărit o scrijelitură pe gardul de pe stradă purtându-mi numele într-o propoziţie amoroasă. Mintea mea zăbăugă de la acea vreme m-a îndemnat instant să pun mâna pe crema de pantofi a tatălui şi să-mi acopăr identitatea din enunţul mult prea erotic postat cu atâta dragoste de către puştoaică amorezată.

Nu de mult am trăit reversul acestei întâmplări, şi anume aceeaşi neputinţă de a-şi stăpâni sentimentele însă nedublată de o imediată retuşare, inhibare a emoţiilor. Lucru de lăudat, spun eu acum. Păi cum era dacă-mi trăiam eu experienţa copilărească şi într-o după-amiază roşie, exact în faţa propoziţiei indecente, o aşteptam, o prindeam de umeri şi îi mărturiseam aceeaşi frenezie emoţională?

Oricum, ce mi se întâmplă acum şi evit să vă spun este că acest prieten al meu e la rându-i îndrăgostit. Şi sub o carapace intelectuală şi o şuroi lingvistic impresionant zace o fiară extrem de vulnerabila şi de îmblânzită. Asta pentru că sub o alt fel de muzică decât cea opethească, se decconecteaza ore întregi de la viaţa lui omipotentă, îşi inchide uşa de la cameră, stinge lumina, se pune pe invisible pe messenger şi îşi începe pledoaria pentru iubirea lui. Atunci este cel mai adevărat, cel mai volatil şi impresionant - în momentul său de slăbiciune. Oare asta se întâmplă cu noi toţi, asta s-ar fi întâmplat şi acum 10 ani dacă aş fi sărutat-o pe Mariana? Aş fi înţeles că a-ţi posta iubirea în însemne de graffiti, ascunsă prin taguri hieroglifice ca să nu înţeleagă nimeni “te iubesc”-ul ăla timid şi sperând ca un nebun că numai ea va observa, numai ea va pricepe şi va veni la tine şi-ţi va declara aceeaşi iubirea exotică - oare conspiraţia asta universală e mai sănătoasă decât o sinceră şi onestă expunere a sufletului pe gardurile publice?

În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. (…)

Şi a zis Domnul: “Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. (…) “

În ciuda credinţei generale, nu a existat niciodată o ruină a Turnului Sfidării. Chiar şi după enunţarea blestemului divin împotriva acelor oamenilor dornici să străpungă Cerul fără ca ei să fie la rândul lor străpunşi de Cer. Dimpotrivă, efotrul vlăguitor a continuat din partea tuturor doar că de această dată privaţi de conştiinţa comună pe care au avut-o înaintea scindării. Singura diferenţă consta în faptul că acum, pe fundamentul unitar clădit odinioară se ridicau miriade de turnuleţe timide, fiecare dintre ele aţintite înspre acelaşi punct din înalt, însă fără a fi capabile să se susţină singure dincolo de tărâmul Oştirilor Cereşti. Iar o vecinătate semidivină precum aceea nu era de ajuns Omului.

Invadarea Cerului necesita o mântuire din iniţialul blestem al atomizării. Trebuia ca omul să depăşească limitele impuse, să se revolte îndoit împotriva dumnezeirii, oferindu-şi deci pe lângă salvarea din păcatul edenic şi salvarea din păcatul poliglotismului. Conduşi de Lumina Înşelătoare a fiului risipitor al Cerului, ei au început prin a distruge tot ceea ce se construise ulterior. Au făcut de ocară strădaniile inutile ale strămoşilor reuşind astfel să se regăsească în acel limbaj comun al batjocurii. Erau de acum fraţi întru sfidare, posesori ai aceleiaşi conştinţe comune distructive şi deconstructiviste - fenomen urmat îndeaproape de acela al unui constructivism bizar, malefic şi decadent al cărui pedagog a fost fiul risipitor al Cerului. Mânaţi de o poftă demonică nemaivăzută au căpătat un curaj supraomenesc şi în scurt timp nevrednicia moştenirii strămoşeşti a fost metamorfozată într-un uriaş şi de temut monolit, lipsit de orice expresie, care stătea aţintit înspre Soare asemenea unui deget mustrător.

Tumultul mulţimii se ridica asemenea unei muzici nedorite de-asupra norilor, către cerul albastru-negru, vidat, odinioară binecuvântat cu tăcerea infinitului. Un cor dezagreabil se făcea auzit peste cântul sublim al îngerimii lui Dumnezeu. Temându-se parcă de îndrăzneala răzvrătirii sale, fiul risipitor al Cerului se retrase nevăzut în ceaţa Iadului. Însă oamenii în extazul de care s-au trezit posedaţi nu i-au mai sesizat absenţa. Ci au avansat în ritm cadenţat, trecând pe lângă Orion şi sărind întărâtaţi peste Sirius, care nu mai contenea din lătrat la văzul acestor intruşi. Stelele s-au stins rând pe rând, căzând asemenea nefilimilor în cele mai întunecate adâncimi ale Universului. Înaintau chiar şi fără ajutorul astrelor, pe care iniţial le folosiseră drept repere. Ba chiar se ajutau doar de amintirea Lăcaşului pe care o avea de odinioară înscrisă în inimă. Iar întunericul rămas în jurul lor, apăsător şi greu, îi înveina şi mai mult.

Efortul lor continuu nu dură mult. În numai câteva momente se treziră inundaţi de o Lumină puternică. Contrastul dintre mediul acesta şi cel prin care trecură ca să ajungă aici fu prea puternic pentru unii, astfel încât o bună parte din ei au început să zbiere şi să behăie asemenea unor capre aflate în agonia unei muşcături fatale de şarpe. Cei câţiva care s-au păstrat calmi au reuşit după câteva minute să îşi limpezească privirea. Nu au făcut însă decât să descopere dincolo de privirea lor o privire pătrunzătoare, de Foc. Stătea întors înspre ei către stânga şi îi privea cu mânie. Ultima mărturie a Procesului Sfânt avusese loc. Iar martor denunţător era Lucifer. Încătuşaţi într-o eternă angoasă, au fost siliţi să se întoarcă în Întunericul din care au venit şi puşi să se piardă în el veşnic, fără ca Lumina să li se mai arate vreodată.

[ muzichie de moment ]

]]> http://fakejewcommunity.wordpress.com/2008/07/11/migdal-bavel/feed/ Schwarzmann Skinski http://fakejewcommunity.wordpress.com/2008/06/25/post-modern/ http://fakejewcommunity.wordpress.com/2008/06/25/post-modern/#comments Wed, 25 Jun 2008 17:37:32 +0000 Schwarzmann Skinski http://fakejewcommunity.wordpress.com/?p=70

Sub tronul zeului Contemporanus,

Privind în gol, trăind extazul

- mistic

Şedeau asceţii unui ordin relativ.

-

Debusolaţi, privindu-şi dej’tele

În umilinţă feciorelnică

Doreau să-i spuie zeului

Despre-a lor veşnică închinare.

-

Vai, preamărite Cont-anüs! *

Noi te cinstim pe tine

-veşnic

Ţinând un post – modern.

-

Dragii mei copii de veacuri

De-aţi ştii voi cât vă iubesc

-nespus

Pentru a voastră dedicare.

-

Să ţineţi voi un post – modern

În cinstea mea, dar ce iubire

- mare

Dovediţi în faţa întregului Cer.

-

Şi coborându-se în slavă

De pe-al său tron făcut din clei

- uman

Contemporanus vru să zboare.

Fixând privirea-n înălţime

Spre-albastru pur, înspre zenit

Avu tendinţa să-şi înfoaie

Măreţe-le-i aripi.

-

Cutremur, tunete şi fulgere

Satanic gest, vai Lúcifer!

- frate

Unde mi-a dispărut portanţa?

-

Priveşte-n gură

Gura feciorilor tăi

- postind, modernii

Cu aripile tale-n încleştarea gurii lor.

-

Ai milă, drag părinte, că tare-am suferit

De foame, şi dând noi ascultare

- ispitei

Nu ne-am putut abţine de la îmbuibare,

Sfânta îmbuibare cu aripile tale.

_______________________

* [ prescurtare admisă de Academia Română; vezi pentru mai multe lămuriri cazul cuvântului D-zeu ]

Am subliniat cât de cât locul în care sper eu să cadă accentele pe vers. În rest, urmaţi muzicalitatea [ sper existentă ] acestui imn miraculos.

Purtându-şi părul alb pe spinarea îmbătrânită şi incapabilă să mai şadă dreaptă, verticală, Europa hoinăreşte fără reper şi ţintă prin lumea largă lăsându-şi neglijentă zecile şi miile de mii de copii pe care îi are în propria ogradă sub supravegherea lui Nimic. Nevinovată, având privirea scăldată în uitarea bătrâneţii, îşi caută un loc pentru odihnă veşnică prin pustia răsăriteană în oceanul muţeniei stepelor.

Glasul haotic, ghiveciul de urlete disperate şi implorările intraductibile dar deductibile după inflexiunile glasurilor lăsate în spate de frumoasa Europă - pentru că al ei chip brăzdat de riduri nu a putut fi niciodată privat de frumuseţea lui intrinsecă - nu a reuşit sub nici o formă să aibă vreo influenţă asupra ei. Păşeşte hotărâtă către unul din cei patru îngeri aflaţi fiecare din ei la câte o margine a Pământului cu seninătatea morţii pe chip când … dintr-o dată din depărtare aude ropotul de copite al unui animal mare. Amintirea taurului din vechime îi vine repede înaintea ochilor încruntaţi a fericire. O, Zeus, amintitu-ţi-ai în această clipă şi de mine? Şi privind aşa, în jur, luându-şi ochii de la îngerul grănicer a putut să vadă plutind pe linia orizontului nu unul, ci o turmă de animale mari care nu semănau de fel cu taurii. Erau de fapt nişte cămile care veneau însetate din deşertul lor de baştină şi pe care le-a lovit într-atât de mult lipsa apei în moalea capului încât au căzut într-o stare asemănătoare nebuniei. Îngrijorată dar mult prea bătrână pentru ca să mai poată face ceva Europa a căzut în genunchi căutând să privească în sus dar incapabilă să mai facă asta datorită formei ciudate pe care coloana ei vertebrală a luat-o sub influenţa anilor. Cerul a ieşit de multă vreme din raza ei vizuală. Acum nu putea să vadă decât privirea nebună afişată pe faţa dobitoacelor care galopau înspre ea. Siluirea care avea să urmeze îi va fi fatală şi incapabilă să mai fie romantizată cum s-a întâmplat atunci când Zeus a luat forma taurului. Europa va muri ruşinată şi călcată în picioare departe de graniţa păzită de înger, putrezind sub Soarele necruţător în mijlocul lui Nicăieri.

Am avut o revelaţie cutremurătoare în timp ce citeam blog-ul patrupedbun. Se face că m-am văzut ca prin vis mutat undeva pe înălţimile apusenilor aducând o jertfă de seară zeului păcii-verzi, nespălat şi înfăşat doar cu o pancardă hippiotă împânzită de semne de exclamare. Făceam focul din uscăciuni respinse de natură şi inhalam tot fumul ca să nu se piardă în atmosfera deja obidită, aşa cum stă scris în scriptura ecologică, pictată artistic cu degetul pe foi reciclate.

Întregi discuţii orbitau inofensiv în jurul urechilor mele ameţite până când una dintre ele mi-a atras atenţia în mod deosebit şi care, lucru care merită precizat, m-a şi trezit în cele din urmă din transa în care intrasem. Se face că un anumit Onan Popovici a venit extaziat înaintea noastră cu un proiect menit să reglementeze la nivel global un anumit număr de expiraţii pe cap de locuitor într-un interval de timp - cu scopul salvării naturii, evident. Priviri pline de scepticism i-au fost aruncate din toate părţile, chiar şi din colţul celor mai progresişti dintre progresişti. Momentul însă şi până la urmă întreaga lui teorie a fost salvată de intervenţia spontană şi fiziologică a unei beţivance adormite pe una dintre păturile întinse în jurul focului, care trezită de tăcerea nefirească instalată în jurul ei a vomitat din neatenţie pe piciorul profetului Onan. Cuprins de furie însă şi de o sclipire de genialitate diabolică, acesta a exclamat: “să vă arăt!” A cules secreţia de pe bocanc într-un polonic făcut din plastic reciclat, a deschis gura beţivancei deja adormite, a grăit sugestiv ad fontes! şi a turnat înapoi conţinutul în timp ce cu palma celeilalte mâini ţinea strâns lipită mandibula de maxilarul superior. Un minut nu s-a clintit din poziţia luată, până când ochii tinerei s-au deschis brusc şi s-au scuturat de ceaţa bahică căpătând o profunzime sălbatică, tipică omului lucid. Forţele nu s-au putut însă compara. Tipesa a murit relativ repede înecată în propria ei neputinţă. Onan s-a ridicat intimidant înspre ceilalţi şi a grăit răspicat: “bis!” Isteria sinuciderii mântuitoare înţeleasă la nivel instinctual de toţi ceilalţi a cauzat o goană nebună în jurul focului ecologic. Douzeci de inşi mahmuri şi domnişoare şuleandre s-au grăbit să apuce beregata celuilalt având mereu fixată în ochi icoana Pământului virgin din era pleistocenului timpuriu când acele surogate umane care erau maimuţele abia învăţau să şadă drepte şi verticale pe suprafaţa Pământului. Ad fontez, parcă?! Niciodată într-o asemenea manieră.

În zori, când jurnaliştii au venit ca să-i intervieveze pe tinerii activişti pentru a putea face de cunoscut lumii nedreptatea ce urma să fie comisă de haita capitaliştilor nu au găsit decât o persoană care tocmai terminase ceva de îngropat la rădăcina unui copac. Era Onan care în aceaşi genialitatea diabolică a văzut capacitatea de producţie de humus a douăzeci de cadavre, motiv pentru care s-a decis să le îngroape la adăpostul rădăcinilor arborilor. În felul acesta lansa şi un mesaj discret de ordin spiritual: crucea, acel simbol limitat la axele verticale şi orizontale a fost înlocuit cu multiîncurcătura ramurilor unui copac. Onan Popovici, dendrofilul, în direct.

- Domnule Onan, cum vă simţiţi după prima noapte de protest?

- Bine, ştiţi, împlinit. Simt că am făcut ceva pentru Pământul acesta …

(fade out)

Ciuhandu Coriolan e pentru încă patru ani cârmaci! Trăiască-i neamu’ o mie de ani pe deplin sănătos, ca să ducă Timişoara la cea mai sublimă pasivitate economică posibilă pentru ca totul să facă în cele din urmă implozie. Dumnezeu să ne ajute la aceasta.

Până una alta, ca să vă arăt că nu am murit, poftiţi vă rog şi ascultaţi nişte muzică, nu de alta dar de când cu “devitalizarea” asta a mea, numai asta sunt capabil să fac, să împărtăşesc muzică cu voi. Încărca-mi-s-ar bateriile la soarele verii!

In the meantime, voila:

Modern Jazz Quartet - Django

Vladimir Vasilkov & co.

Nathaniel Townsley

The Eagles - Hotel California

Camel - Ice

După cum bine ştiţi deja Schwarzmann Skinski - eou adicătelea - este un fan declarat al Schwarzmetalului [ copyright Phosphoros ]. Totuşi pasiunea asta a mea pentru metale grele e presărată cu tot felul de pretenţii care mă îndeamnă să strâmb repede nasul la orice mostră muzicală metalicească care nu are o anumită consistenţă, densitate şi luciu. Au avut însă trecere de la prima audiţie înaintea mea cei de la Opeth - o formaţie de progressive death metal - care nu numai că au dat dovadă atribuţii muzicale incredibile dar au reuşit să şi creeze o atmosferă unică în jurul acelor albume-roman creeate de ei.

Ca să nu mai lungesc vorba prea mult, de acum într-o săptămână va apărea oficial noul lor album numit Watershed. It’s a must have! Şi ca să demonstrez asta, uite aici mostrele care s-au “scurs” pe youtube. Voi marca cu bulinuţă roşie melodiile care pot pica greu la urechea necălită.

P.S.: ca să nu se ia nime’ de mine, poftim link-ul de unde vă puteţi comanda albumul dacă vă interesează.

Coil

Heir Apparent [ doar cu acordul părinţilor ]

The Lotus Eater [ la asta merge şi acordul fraţilor mai mari ]

Burden

Porcelain Heart

Hessian Peel part 1+2 [ nuş... ]

Hex Omega

Lumea a căzut în dizgraţiile “providenţei laice” prin actele sale înguste de violenţă de foarte multă vreme. Consiliul divin al combaterii discriminării şi al altor astfel de inepţii postmoderne împreună cu cel al cocoloşirii perpetue a minorităţilor abuzate în istorie a hotărât în unanimitate totalitară să inunde lumea întru mântuirea ei. Totuşi, înainte de asta se va căuta pe baza unui formular individul care să supravieţuiască cataclismului ca şi neprihănit şi salvator - după standardele noii orânduiri mondiale -, ca un Noe al epocii postmoderne la timona arcei viitorului. Farul şi lumina călăuzitoare pentru Omul Nou se va afla în persoana sa lipsită de cusur. Este imperios necesar ca el să aibă o minte deschisă. Într-atât de largă să fie deschizătura încât să amintească de unghiul de depărtare al picioarelor unei prostituate. Pentru ca în ea să intre idei de tot felul şi de toate mărimile şi micimile. Folosindu-se de această minte, preacurvară în structura ei constituentă, el va reuşi printre altele să se împreuneze şi cu Istoria pentru a naşte idei diluate ale acesteia care să prezinte deformat şi parţial chipul dinâti al Istoriei-tată.

Strigătul de îmbarcare adresat cuplurilor rocvaive - epidermico-ideologic vorbind - a fost deja lăsat să plutească în aer de trimişii (mal’akhim) Împărăţiei monocrome a roşului aprins. “Vestea bună” a fost primită cu mult extaz de către toţi entuziaştii decăzuţi, incapabili să vadă ce se ascunde sub chipul zâmbitor al Călăreţului Calului Roşu. Iată totuşi ce era cunoscut acelora care au avut urechi să audă şi ochi să vadă:

“Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vez! Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.” [ Apocalipsa 6: 3-4 ]

Astfel că această decizie a chemării publice către arca salvării a avut un efect dublu, lăsând în acelaşi timp haos şi moarte în comunitatea oamenilor neutrii, pasivi, ignoranţi şi mediocrii, a căror ureche s-a păstrat tare şi a căror ochi au rămas acoperiţi de pojghiţa întunericului. Cadavrele umflate şi descompuse ale acestora au fost luate pe arcă pentru a fi utilizate ca obiecte decorative şi ca elemente alimentare fundamentale pentru noua structură ridicată între pereţii opaci ai arcei. Devorarea semenilor are loc într-o atmosferă aproape religioasă între aceşti adepţi ai călăreţului roşu.

În orice caz, odată îmbarcaţi, indivizii mântuiţi dintru mulţimea destinată pierzării vor fi conduşi în celulele lor tapetate cu tot felul de afişe în scopul etanşării… împăiate accidental cu mesaje reeducative. Albilor le va fi pusă în cameră poza cu părinţii lor imperialişti care ţin zâmbind biciul în mână, conducând pe poteca încinsă a deşertului o mână de sclavi negrii. Negrilor le va fi pusă aceaşi poză. Într-unii se va naşte ruşinea devitalizantă, în ceilalţi va creşte mânia care va urla imperios după emancipare compensatorie. Iar N[ew]oe va zâmbi cu benevolenţă, bucuros de continua progresie a fiilor lui spirituali înspre ţelul propus.

Şi anii vor trece…

Pe punte toţi vor sta la plajă din lipsa oricărei alte activităţi în încercarea de a păcăli bagajul genetic moştenit care prescrie o culoare unuia, una altuia. Toţi vor găsi o cale de consens după îndeungi încercări undeva la mijlocul paletei de culori, acoperindu-se în întregime de un roşu fraged, întrerupt ici-colo de băşici pline de puroi cauzate de expunerea îndeungă la Soare.

Iar anii…

Tot treceau fără a lăsa în urmă, departe şi depăşită, starea aceea de lâncezeală, care se întindea pe toată suprafaţa lor… În răstimp, plozi li se năşteau fiecăruia din fiecare femeie în timp ce mintea lor adormea încet-încet sub un strat gros de humus acumulat de la mortăciunile astupate în tranşeele lor cerebrale. Rolul de sacrificiu al acestei generaţii reproductive va ieşi la suprafaţă abia atunci când, atingând maturitatea, plozii vor fi aţâţaţi împotriva născătorilor lor de către salvatorul Noe. Fără a cunoaşte reflexul familiei, rupţi de la sânul mamei şi apoi crescuţi la colectiv de către cârmaci, copiii îşi vor devora părinţii de vii.

Geneza unei noi lumi va fi marcată de acest act. Iar procesul facerii reluat: apele despărţite pentru ivirea pământului, iar Omului Nou îi va fi impus să plece şi să se înmulţească şi să umple faţa Pământului, căci este bine.

[melodia cântată pe fundal în timpul scrijelirii acestei debitaţii]

Agalloch - this white mountain on which you will die

Migrez pentru că asta îmi impune existenţa. Viaţa mea poate fi privită în ansamblu ca o planetă acoperită de un uriaş deşert mereu mişcător, împunsă ici-colo de oaze binefăcătoare mereu predispuse să fie acoperite de către marele ocean de nisip care pândeşte orice licărire de viaţă, căutând să o înhaţe cu nesaţ şi să o pietrifice.

Obişnuiam în trecut să mă refugiez în aceste spaţii verzi de serenitate imperfectă până când am început să mă simt copleşit de sentimentul de alertă continuă cu care trebuia să coexist. Aşa că mi-am luat zborul într-una din zile cu ideea nebună în minte de a găsi un punct de poposire din cele mai înalte, ferit de pânda continuă a deşertului şi a nimicniciei. Ştiam că păsării cerului îi poartă Dumnezeu de grijă, iar asta mi-a fost de ajuns pentru a îmi întinde aripile şi pentru a plana înspre salvarea necunoscutului. Călăuzit de Steaua Nordului şi de Luceafărul Dimineţii, după multe zile, am ajuns să văd în zare piscul unei frumuseţi eterne. Şedea nemişcat de veacuri ţintind înspre infinitul Cerului, sfidând orice tenativă ucigaşă a deşertului şi punând în uimire chiar şi pe Creator, făcând să se audă din înălţimile domniei Sale încă odată după multe milenii concluzia divină privind creaţia: “Aşa e bine!”

Soarele apunea şi răsărea de o parte şi de cealaltă a reliefului făcând astfel din el un loc tăinuit ochiului moale, care nu-l putea zări din cauza orbitoarelor raze. Forma sa devenea vizibilă abia după o apropiere considerabilă, care nu putea avea loc decât zburând perpendicular pe reperul îndepărtat vreme de multe zile. Probabil că - luând seama şi la istovirea survenită în cazul meu între timp - dacă aş fi privit în jos, multe hoituri descompuse mi-ar fi descurajat voinţa nebună de a plana pe curenţii regeşti născuţi din adâncurile ei - ale înălţimii. Însă nu am aruncat nici măcar o singură dată privirea înspre ce se afla sub mine, ci mi-am pironit ochii asupra formei învăluite în Soare ce stătea înaintea mea de atâta amar de vreme şi care pe zi ce trece devenea din ce în ce mai impunătoare şi înfiorătoare, maiestoasă şi semeaţă.

Genetica mea corbească a favorizat prin propria-mi longevitate fizică o durată seculară acestei odiseei, fapt care m-a aruncat în multe posturi dintre cele mai ridicole. Un corb care dezgusta pe mulţi în propria sa lume limitată şi muritoare acum isca râsetele divine ale fiinţelor ce planau în apropierea înălţimii. Isteria se perpetua de la un zeu la alt zeu, făcându-mă să mă simt ca pe un blestemat al tuturor dimensiunilor care ar trebui să-şi caute scăparea din această ironie a Universului planând graţios şi drept înspre marea de gheaţă care străulcea sub mine. Croncănitul meu nu se mai putea distinge în acel râset omniprezent, devenind fără voie una cu el. Iar eu mă simţeam jignit de propria mea neîncredere.

Mă întreb acum: să mor răspus de ridicolul unei prea mari apropieri de prăpăstioasa înălţime - eu, ca muritor de rând, corb dezgustător şi înfiorător -, sau să mă cobor cu demintate pe deşertul de gheaţă, de data asta, care stăpâneşte pământul de sub mine şi să mor îngheţat şi fosilizat pentru vecie, poate pentru a descuraja pe vreun altul mai nebun ca mine?

Focalizarea atenţiei în religie tinde să nu se mai facă asupra divinităţii cât mai degrabă asupra manifestărilor sale fizice şi a… dimensiunilor acestora, indiferent pe ce plan ar fi să fie ele. Câteva titluri sugestive care îmi vin în minte: adevăratele dimensiuni ale arcei lui Noe; greutatea echipamentului lui Goliat transpus şi convertit la combinezoanele moderne ale soldatului; Isus s-a născut de fapt cu TREI ANI mai târziu decât am fost lăsaţi să credem - decepţia decepţiilor. Concentrându-se astfel pe tot soiul de teme din astea absolut cretine oamenii cad într-un întuneric gros ca Dracu’ [ ca cine altcineva, în astfel de cazuri? ] provocat de abundenţa tuturor informaţiilor ăstora inutile care vin să le deturneze atenţia şi să le perturbe meditaţia.

Limitarea fizică cu care alegem să privim în spectrul acesta religios este strigătoare la Cer. Din păcate însă, asta se întâmplă când, în maniera pur neoprotestantă şi postmodernă, orice om lipsit de iniţiere duhovnicească este invitat să îşi dea cu ciomagul părerii în ceea ce înţelege el din dumnezeire. Zugravul dislexic cu un IQ submediocru asta va înţelege şi asta îl va marca din întreg fenomenul religios, iar congregaţia lui va trăi sub însemnul acestei degradări spirituale până la adormirea lui mântuitoare întru moarte.