.

.

.

. – . – . – . – . – . – . – . – . – .- .Dumnezeu.

Mă simt cumva inconfortabil atunci când încerc să cuprind cu gândul des folositele expresii: cutare n-a văzut nimic, cutare n-a făcut nimic, et caetera. Ce vor să spună confraţii mei Români atunci când vorbesc despre “a nu face nimic”? Poţi să nu faci nimicul? El noneste, cum deci să nu îl faci?

Una dintre concluzii ar fi că Românul este o fiinţă aplecată în mod special înspre duhul nimicului de îl invocă cu atâta ardoare în ciuda nonsensului ivit din aceste formule. Suntem nişte satanişti travestiţi care au făcut un cult pentru această absenţă a oricărei existenţe din cauza unor frustrări probabil născute din faptul că am fost mereu impotenţi şi pentru asta ignoraţi în cadrul Cetăţii Pământului. Tribul nostru a fost aşezat la poarta sudului cu leproşii şi sclavii istoriei. Ne-am dezvăţat de a vorbi altfel decât în gângureli nedesluşite învăţate de la leproşii fără limbă şi schimonoselile retardate ale unor servi.

Omul nu doar că nu poate face nimicul dar nici măcar să facă ceva-ul nu este capabil decât, poate, în măsura în care atinge un stadiu al desăvârşirii spirituale când ieşirea lui din Grota Lumii către Lumină să îi permită să copieze în parte actul divin al creaţiunii ca fiu al divinităţii. Altfel, suntem condamnaţi la a manipula materia – creaţia – natura “cu sudoarea frunţii” (Gen. 3:19); putem doar să fim cât mai sensibili faţă de vibraţiile ideilor şi germenilor tăinuiţi care se aşteaptă a fi descoperiţi dar care coexistă cu lumea încă de la începuturi. Cine se consideră ca fiind original, piatră de căpătâi într-un anumit domeniu dovedeşte un adevărat talent pentru un anume soi de ridicol îndreptat neintenţionat – poate – şi necugetat – în mod sigur – către propria lui persoană.

. – . – . – . – . – . – . – . – . – .- . -.Satan.

.

.

.

Mulţumesc stimabilului al-baidaq pentru faptul că a servit ca mediu revelator pentru mine în ce îi priveşte pe cei de la Bohren şi Clubul lor de Scârboşenii.

Neonaţionaliştii greşesc atunci când se pripesc să înfiereze Halloween-ul pentru simplul motiv că acesta nu ar fi indigen. Mi se pare că ipostaza în care ei se pun atunci când fac una ca asta este suspectă şi ipocrită, pentru că demonstrează lesne că nu înţeleg aspectul esenţial al sărbătorii, şi anume, dimensiunea sacră a festivităţii. Nu voi face referire în cele ce vor urma în mod necesar la răul pe care mercantilismul Occidental îl are asupra Sacrului şi, ca şi o consecinţă a acestui fapt, a văluririi lui. Chestiunea asta e discutabilă şi, până la urmă, la un nivel mult mai primitiv, lucrul ăsta există şi în ţările mai retardate din punct de vedere economic şi social cum ar fi România. Vânzarea coroanelor, a lumânărilor, a pozelor cu TOŢI sfinţii îi fac pe majoritatea acelora care vor să ia parte la ritual să piardă din vedere Mortul în sine în trimentul [ să fie ăsta opusul şi implicit rădăcina detrimentului? orişicum, treacă de la mine ] tezaurului achiziţionat. Cred că ar fi înţelept să nu cădem în ispita fariseismului. Halloween-ul, cât şi Ziua Morţilor, sunt în esenţă aceeaşi sărbătoare. Intrarea lumii naturale în sfera Întunecată a anului este percepută la fel de către Om aproape peste tot, cu oarecare nuanţări determinate de diferiţi factori culturali şi geografici.

Ar trebui să ne bucure şi să ne unească pe toţi un singur gând astăzi, revelat lumii din vremurile antediluviene. Anume că materialul se împleteşte  cu imaterialul, Întunecimea Nopţii accentuată de cursul firesc al naturii fiind catalizatorul acestei confuzii Universale. Suflete lipsite de corp îngânându-se pe străzi cu oamenii, duhurile morţilor alături de cele ale nemorţilor colindând aceleaşi uliţe, un adevărat haos şi lipsă de cardinalitate în care singura scăpare pare să fie Lumina. Aşa că, pe rând, aprindeţi-vă întâi inima iar pe urmă o lumânare păstrând ordinea asta pentru a da sens şi ritualului. Că e într-un dovleac sau pe un suport, acestea sunt doar mici detalii de care mie mi se pare puţin ridicol să ne poticnim.

Cu specială dedicaţie pentru toţi vizitatorii hanului pseudoiudeu:

Godspeed You! Black Emperor, Set Fire to Flames

Care este reacţia potrivită după ascultarea unui astfel de canţone? Un prelung oftat horcăit şi îmbibat în salivă.

Inversarea vechii realităţi nu e respectată în mod cinstit de omul postmodern.

E frustrant pentru mine, ca observator, să aflu că acel “iubeşte-ţi aproapele la fel cum te iubeşti pe tine însuţi” se transformă în cele mai diverse şi de nedorit ipostaze. Frumos ar fi să poţi pune semnul antonimiei la nivelul întregii afirmaţii şi să “îţi urăşti aproapele aşa cum te urăşti pe tine însuţi“. Însă omul este o creatură bizară şi mediocră care “se urăşte pe sine aşa cum îşi iubeşte aproapele” sau “se iubeşte pe sine aşa cum îşi urăşte aproapele“. Nu pot decât să încerc să îl ajut oferindu-i… :

Muzică. Te poţi vindeca prin ea atât de proasta inversare pe care ţi-ai însuşit-o cât chiar de însuşi inversare în sine. Însă niciodată nu vei rătăci, dându-i ascultare ei, pe potecile căldicele ale pierzării.

1. Mai mult face un nume bun de cit untdelemnul mirositor, si ziua mortii de cit ziua nasterii.
2. Mai bine sa te duci intr-o casa de jale de cit sa te duci intr-o casa de petrecere; caci acolo iti aduci aminte de sfirsitul oricarui om, si cine traieste, isi pune la inima lucrul acesta.
3. Mai buna este intristarea decit risul; caci prin intristarea fetei inima se face mai buna.
4. Inima inteleptilor este in casa de jale, iar inima celor fara minte este in casa petrecerii.
5. Mai bine sa asculti mustrarea inteleptului de cit sa asculti la cintecul celor fara minte.
Ecclesiastul 7.

1. În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul.
2. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau
3. Şi strigau unul către altul, zicând: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”

Isaia 6.

Dintre toţi serafimii, lui Bach i-a fost îngăduit să nu îşi acopere faţa cu cele două aripi ci să compună cu ele Muzică. Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această mică “graţiere”.

… adică mai bine o libertate trăită intens în teamă şi pericol decât o pace sclavagistă şi călâie.

Este într-adevăr revoltător faptul că Obama a primit premiul Nobel pentru pace. Ce a făcut el ca să aibă acest merit? Programa pacifistă pe care o anunţa în timpul candidaturii nu o respectă deloc, ba chiar dă semne că ar vrea să schimbe macazul dinspre Irak către Iran ca să nu mai vorbim de [necesara de altfel] suplimentare cu trupe în Afghanistan. Aşadar pentru ce i-a fost decernat? Doar pentru a nu lăsa valul acesta al adulaţiei şi freneziei obamice cu mare priză la public să le scape celor din comisia Nobel – marketing? Ar fi o mare risipă de timp şi intelect să fie aşa dar până la urmă nu ar fi deloc surprinzător. Este însă liniştitor într-o oarecare măsură când ne gândim câtă relevanţă mai are acest “premiu”. Pentru asta ne putem uşor uita la câţiva din semizeii cu care el împarte panteonul Păcii.

Nelson Mandela, Yasser Arafat, Kofi Annan, Jimmy Carter, Al Gore.

Q.E.D.

Obamei nu i se potriveşte altă descriere decât aceea că este o caricatură a unui Lucifer îngâmfat pe dos, pidosnicul păcii…

Cu dedicaţiune cumva ironică:

Există o şansă foarte mare ca eu, pseudoiudeul, să plec în cursul acestui an în Guineea Ecuatorială pentru a munci pe şantierele acelei patrii. Dragul meu tată este aproape de a contracta nişte lucrări pentru relativ fragedul petrostat fapt care m-ar făcea să las instant privirea jos de la cioara de pe gard către vrabia din mână. Şi să plec pentru vreo trei ani, cu eventualele întoarceri ocazionale.

Sunt încercat de un sentiment de extaz şi un presentiment inegalabil. Mă simt ca şi temerarii vremurilor de odinioară. Avanti!

Călătorie către încotro?

Ce se întâmplă atunci când statul câştigă sume impresionante de bani din exportul de petrol [ Oil accounts for more than 90 percent of exports and nearly 75 percent of government revenues in Saudi Arabia ] şi decide să intervină  furibund în viaţa socială prin proiecte guvernamentale menite să elimine “sărăcia” şi discrepanţele dintre clase? Pierde pe termen lung, în mod evident, iar prin ei indirect şi noi simţim ce înseamnă un prost raţionament economic care găseşte dificil să privească în perspectivă. Pierde pentru că piaţa acestui produs este oscilantă iar socoteala de acasă nu coincide aproape niciodată cu cea din târg.  Atunci când după o bună perioadă de creştere care a început de prin ‘70 preţul a ajuns să scadă simţitor prin ‘90 multe dintre proiectele acestea guvernamentale au trebuit sistate. Pentru o populaţie care a fost obişnuită să aibă [!] locuinţe gratuite, venituri garantate, benzină şi electricitate subvenţionate şocul a fost suficient de mare ca să… ca să ce? Păi dacă ne uităm la datele de naştere ale tuturor teroriştilor de la 11 Septembrie e lesne de spus care a fost consecinţa.Toţi sunt născuţi în intervalul 1970-1980, provenind din nou-apăruta clasă mijlocie saudită. Apărută prin blagoslovirea financiară din partea statului. Dispariţia ulterioară a statului “bunăstării” a făcut ca mare parte din aceşti tineri cu aplecări intelectuale să cadă în capcana discursurilor extremiste ale imamilor noului islamism militant.

Ce se întâmplă în welfare state? Thomas Sowell o spune foarte clar şi bine într-o dezbatere: “you are subsidizing people to fail.“

Presupun că lejeritatea cu care oamenii vor trece peste contraargumentul la socialism prezentat de Arabia Saudită e de la sine înţeles. Însă nu e deloc de neglijat detaliul acesta: toţi teroriştii au făcut parte din generaţia “ajutată” de stat. Când statul rămâne sterp, pruncii încep să urle. Iar urletul lor este repede speculat de şacali, în cazul de faţă cu turban din specia Whabbis Bellicus.