Ateismul ca o pereche prea mică de papuci

Jump to Comments

Nu pot.

Cred că m-a încercat perechea asta pe mine pe la vreo cincisprezece ani, pentru vreo două minute. Eram şi eu puţin curios şi intrigat de gândul că dincolo de perdeaua care acoperă Cerul s-ar putea afla decât un mare vid căscat şi surd.  Pe urmă însă “Soarele s-a întunecat şi perdeaua s-a rupt”. A fost ruptă dinspre exterior ca să se poată ajunge la mine, presupun, căci eu urlam deja ca din gură de Şarpe că rămân fără picioare. De la genunchi în jos eram albastru, strangulat şi cu venele pulsând umflate. M-am zvârcolit şi au sărit =/= jos.

Nu pot. La fel cum prin însăşi natura mea îmi e aproape imposibil să mint. Probabil că aş ucide mai lesne decât să mint pe cineva. Îmi place adevărul. În anumite dispoziţii mi-l place mai ales când doare teribil. La fel cum m-au durut şi pe mine picioarele.

Îmi place umblatul fără încălţăminte. Mi l-ar plăcea şi mai mult prin roua de dimineaţă din Eden. Călcâiul lui Ahile se naşte din confortul papucilor prea moi. Când toată talpa este o mare bătătură, pe unde să mai intre săgeata?

9 Comentarii

Filed under Schwarzmann Skinski