Vă scriu acum din locul unde Pământul se întrerupe abrupt şi lasă loc negurii cosmosului să se preumble. Îmi legăn picioarele peste strălucirea întunericului cerului ce vine de jos, unde stelele scânteiesc a nostalgie pentru vremurile când şezură Sus. Apă la dreapta mea, apă la stânga mea, apă în spatele meu şi apă surgându-se pe sub picioarele mele suspendate în gol ca să pice într-o imensă cascadă a Universului pentru a nu se mai întoarce niciodată. Am veniti aici pentru a scăpa de arşiţă, de indivizii urâţiţi de păcat, de păcatul meu care mă urâţeşte, de gălăgia care se perpetuează la infinit în nimicnicia interioară a oamenilor şi de continua lor grijă faţă singurul bun cu care au mai rămas în strânsoarea pumnului: un gunoi umed, o mogâldeaţă de argilă pe care a scăpat-o olarul de pe roata lui aflată în continuă mişcare.
Eu ţin în strânsoarea pumnului meu inima mea, atâta doar că eu o privesc dispreţuitor şi nu îngrijorat. E şi ea tot un gunoi umed care pare să bată mereu în contratimpul fluctuaţiei luminii stelelor cerului de jos. Poate că ei îi lipseşte nostalgia.
Îmi fac avânt şi o arunc! La nici o secundă îngheţă în frigul acelui deşert negru. Am zâmbit totuşi fericit când am văzut-o reflectând toate licrăririle stelelor prin labirintul de cristale care a înconjurat-o. Bătăile ei contratimpate s-au stins. A fost mântuită de revolta ei. Acum tânjea şi ea, în mod necesar, după cerul de sus.
7 Comentarii
mai 28, 2009 la 19:28
Revenire in forta Maestre! E de bine, dar nu cred in ultimul cuvant din titlu, nici la adversari…
mai 29, 2009 la 09:49
Imi place sentimentul pe care l’ai folosit
Sustin cuvantul “idiot”, mai degraba forma lui de fiinta care nu se poate oglindi in diferitele prototipuri “umane”
], dar poate uratenia si negura de care suntem inconjurati aici ne va face mai sensibili la frumusete si lumina si vom triumfa printr-un bine meritat zbor 
Intradevar…mare galagie in (citez) cerul de jos [fumoasa metafora
Ramai la fel de “idiot” de autenic! God Bless You!
Te salut!
mai 29, 2009 la 11:36
Francesco, îmi pare rău că a trebuit să fac această măzgăleală pe blog! Nu mă înţelege greşit, doar că aş fi preferat cu tot dinadinsul să nu am inspiraţie pentru ea, măcar aşa mi-aş fi păstrat şi eu fericirea fără să asist la glaciaţiunea mai sus pomenită.
mai 29, 2009 la 12:00
Lucian, bun-venit şi îţi mulţumesc pentru cele ce mi le-ai spus!
Cumva nelegat de subiectul de mai sus vrea să scriu apăsat: s-a dus viaţa noastră de elevi! Doisprezece ani împreună [cu tine şi cu ceilalţi douăzeci de hăndrălăi] abia acum realizez cât de repede au trecut, după ce ne-am apucat cu toţii de mână la banchet în ultimul dans care a fost aproape ritualic. Doisprezece ani a câte minim 4-5 ore pe zi! Nici măcar o bună parte din căsnicii nu rezistă atât.
mai 29, 2009 la 22:35
Da, asa e! Vom mai intalni nitel poarta ruginita de la intrare sau termopanu’ crapat pe usa portarului, caruia i s’o cam uscat pe buze “Unde mergeti?…n’aveti voie!” , la fel si marmura batatorita de atatea perechi de pasi; dupa care parasim semi-cercul asta in favoarea amintirilor ce le vom pastra in buzunare largi, la indemana…Sincer, chiar daca la inceput mi se pareau povesti prost pictate cele de a 12-a, acum imi simt pana si oasele imuiate cu emotie…probabil ii vorba de parfumul ala al despartirii dupa atatia ani in care am evoluat cu totii impreuna, si nici macar nu am ales noi asta
Daca vei simti un graunte jumatate de inspiratie, tasteaza cateva litere si pt subiectul asta.
mai 30, 2009 la 01:29
wow. somebody had a bad day …
mai 30, 2009 la 09:48
Bine ai venit pe moşia mea cybernetică!
Şi da… ca să confirm ceea ce ai spus în post-ul tău.