Cântul de jale al unui corb temerar

[melodia cântată pe fundal în timpul scrijelirii acestei debitaţii]

Agalloch - this white mountain on which you will die

Migrez pentru că asta îmi impune existenţa. Viaţa mea poate fi privită în ansamblu ca o planetă acoperită de un uriaş deşert mereu mişcător, împunsă ici-colo de oaze binefăcătoare mereu predispuse să fie acoperite de către marele ocean de nisip care pândeşte orice licărire de viaţă, căutând să o înhaţe cu nesaţ şi să o pietrifice.

Obişnuiam în trecut să mă refugiez în aceste spaţii verzi de serenitate imperfectă până când am început să mă simt copleşit de sentimentul de alertă continuă cu care trebuia să coexist. Aşa că mi-am luat zborul într-una din zile cu ideea nebună în minte de a găsi un punct de poposire din cele mai înalte, ferit de pânda continuă a deşertului şi a nimicniciei. Ştiam că păsării cerului îi poartă Dumnezeu de grijă, iar asta mi-a fost de ajuns pentru a îmi întinde aripile şi pentru a plana înspre salvarea necunoscutului. Călăuzit de Steaua Nordului şi de Luceafărul Dimineţii, după multe zile, am ajuns să văd în zare piscul unei frumuseţi eterne. Şedea nemişcat de veacuri ţintind înspre infinitul Cerului, sfidând orice tenativă ucigaşă a deşertului şi punând în uimire chiar şi pe Creator, făcând să se audă din înălţimile domniei Sale încă odată după multe milenii concluzia divină privind creaţia: “Aşa e bine!”

Soarele apunea şi răsărea de o parte şi de cealaltă a reliefului făcând astfel din el un loc tăinuit ochiului moale, care nu-l putea zări din cauza orbitoarelor raze. Forma sa devenea vizibilă abia după o apropiere considerabilă, care nu putea avea loc decât zburând perpendicular pe reperul îndepărtat vreme de multe zile. Probabil că - luând seama şi la istovirea survenită în cazul meu între timp - dacă aş fi privit în jos, multe hoituri descompuse mi-ar fi descurajat voinţa nebună de a plana pe curenţii regeşti născuţi din adâncurile ei - ale înălţimii. Însă nu am aruncat nici măcar o singură dată privirea înspre ce se afla sub mine, ci mi-am pironit ochii asupra formei învăluite în Soare ce stătea înaintea mea de atâta amar de vreme şi care pe zi ce trece devenea din ce în ce mai impunătoare şi înfiorătoare, maiestoasă şi semeaţă.

Genetica mea corbească a favorizat prin propria-mi longevitate fizică o durată seculară acestei odiseei, fapt care m-a aruncat în multe posturi dintre cele mai ridicole. Un corb care dezgusta pe mulţi în propria sa lume limitată şi muritoare acum isca râsetele divine ale fiinţelor ce planau în apropierea înălţimii. Isteria se perpetua de la un zeu la alt zeu, făcându-mă să mă simt ca pe un blestemat al tuturor dimensiunilor care ar trebui să-şi caute scăparea din această ironie a Universului planând graţios şi drept înspre marea de gheaţă care străulcea sub mine. Croncănitul meu nu se mai putea distinge în acel râset omniprezent, devenind fără voie una cu el. Iar eu mă simţeam jignit de propria mea neîncredere.

Mă întreb acum: să mor răspus de ridicolul unei prea mari apropieri de prăpăstioasa înălţime - eu, ca muritor de rând, corb dezgustător şi înfiorător -, sau să mă cobor cu demintate pe deşertul de gheaţă, de data asta, care stăpâneşte pământul de sub mine şi să mor îngheţat şi fosilizat pentru vecie, poate pentru a descuraja pe vreun altul mai nebun ca mine?