David şi Goliat pe frontul postmodern

Oare ce deznodământ ar fi avut confruntarea antică dintre cele două personaje în epoca contemporană?

Haideţi să traducem în noulimbaj întreaga situaţie de atunci pentru a putea înţelege mai bine: avem pe de o parte un copilaş ale cărui drepturi sunt inviolabile şi ale cărui privilegii gâdilă în mod jignitor bolta cerească iar pe de altă parte avem un individ care “are o înălţime cu mult peste medie”, fapt care îl aruncă în minoritatea giganţilor - două categorii sociale care merită o perpetuă cocoloşire. La mijlocul câmpului de bătălie, cu un zâmbet perfid pe faţă, îi aşteaptă diavolul decadenţei - cel care predică necontenit pacea ca esenţă a bunăstării mondiale - purtând o cască albastră pe cap. Autoritatea supremă care ar hotărâ nu ar fi, în cazul conflictului postmodern, zeii distincţi ai fiecărei tabere ci diavolul comun. Aşa că la o parte cu revelaţia divinităţii către cele două părţi şi tabula rasa cu textele tradiţionale. La o adică ce fel de ironie dezgustătoare e aceasta de a decapita un gigant? Oare fără cap ar fi suficient de scund cât să încapă în tiparele societăţii? Întâmpinându-i cu acest mesaj, purtătorul căştii albastre i-a rugat să binevoiască să ia parte la o scurtă şi spontană conferinţă pacifistă de vreo câteva ore, toţi cei trei, atât filisteanul postmodern cât şi evreul postmodern, sub oblăduirea atemporală şi extraterestră a sa, a Rânjitorului. Efectul a fost garantat, motiv pentru care au şi ieşit în următoarea clipă toţi trei la o cafea într-un local hippiot aflat în apropiere. Vă jur, am văzu cu ochii mei totul!

Odată făcută această scurtă prezentare, voi căuta să răspund scurt la întrebarea din introducere: totul ar sfârşi într-o pace milenară laică, atotştergătoare de identităţi, în urma căreia se va ivi şi va pluti la suprafaţa puţului ăstuia al umanităţii doar pata de ulei a viciilor.